Ianuarie negru- calea care duce la independență. AGERPRES • 20.01.2021

Calea care duce la tragedia din ianuarie 1990 a început în 1987, când următoarea deportare în masă a azerbaidjenilor de pe teritoriile lor istorice din Armenia, încercările de anexare a Nagorno-Karabahului la Armenia, au fost răspândite. În loc să împiedice tensiunea în continuă creștere, conducerea sovietică a comis o crimă groaznică împotriva poporului azerbaidjan.

20 ianuarie 2021 marchează cea de-a 31-a aniversare a invaziei militare și a masacrării civililor din orașul Baku, Azerbaidjan, de către forțele Armatei Sovietice. La 20 ianuarie 1990, ca răspuns la avântul mișcării de redobândire a independenței naționale, conducerea sovietică a ordonat unui corp de 26 000 de militari dotați cu echipament militar greu să asedieze orașul Baku, în cadrul unei operațiuni, denumită "Lovitura".

Rezultatul represiunii tiranice a condus la 147 de decese printre civili și la rănirea a circa 800 de persoane. Invazia a fost lansată la miezul nopții și a fost comisă cu o violență deosebită împotriva copiilor, a femeilor și a persoanelor în vârstă. Tragedia din 20 ianuarie a fost gravată în istoria Azerbaidjanului ca "Ianuarie Negru". Cu toate acestea, tragicul eveniment a reprezentat o pagină eroică în istoria luptei poporului azerbaidjan pentru libertate și independență. Această suprimare violentă a dus la sfârșitul unei guvernări sovietice de 70 de ani în Azerbaidjan și la restabilirea independenței sale naționale.

Secretarul General al Partidului Comunist al URSS, Mihail Gorbaciov, a folosit tulburările și revoltele din Baku pentru a justifica intervenția armatei sovietice în oraș. Contingentul militar trimis la Baku a constat în principal din soldați care au fost detașați anterior în Afganistan, precum și din rezerviști, unii de origine armeană, înrolați din regiunea Stavropol din Rusia pentru o scurtă perioadă în ianuarie 1990. Înainte de a fi trimiși la Baku, li s-a spus că radicali islamici și mojahezi au acaparat puterea în oraș, iar soldații sovietici trebuie să protejeze drepturile presupuse a fi încălcate ale armenilor.

Trupele au intrat în Baku fără a informa populația locală despre starea de excepție și regulile sale. Mai mult, în ajunul asaltului, forțele speciale ale armatei sovietice au atacat clădirea televiziunii de stat din Baku, sistând emisia posturilor radio și TV naționale, pentru a împiedica transmiterea știrilor către comunitatea locală și internațională. Astfel, populația nu a avut acces la informația cu privire la intrarea trupelor sovietice în oraș. Știrile oficiale privind invazia au fost difuzate pe 20 ianuarie 1990, la ora 05:30, adică după ce zeci de cetățeni au fost deja uciși sau răniți pe străzile din Baku.

Neanunțarea stării de urgență înainte de incursiune nu poate fi justificată nici de necesități militare, nici prin protejarea vieții soldaților. Prevenirea populației ar fi putut să elibereze străzile de civili pașnici și să le salveze viața. În schimb, armata sovietică a atacat capitala republicii sovietice ca și cum ar fi fost o redută inamică, ce trebuia să fie luată prin surprindere și reprimată cu cruzime extremă. Indiferent de anunțarea sau neanunțarea invaziei, ofensiva militară asupra unui oraș civil, utilizând echipament militar greu și folosirea violenței împotriva propriilor cetățeni civili de către trupele armatei, nu poate fi justificată în niciun caz. Tancurile și transportoarele blindate zdrobeau vehiculele civile și medicale cu oameni inăuntru. Furnizarea electricității către spitale a fost întreruptă pentru a împiedica asistența medicală pentru răniți.

Imediat după tragedia din 21 ianuarie 1990, Liderul Național Heydar Aliyev, împreună cu membrii familiei sale, au venit la misiunea permanentă a Azerbaidjanului de la Moscova și și-au exprimat solidaritatea față de propriul popor, au manifestat un puternic protest împotriva sângeroasei operațiuni desfășurate de conducerea URSS și i-au denunțat pe liderii săi: “În ceea ce privește evenimentele care au avut loc în Azerbaidjan, le consider ilegale, străine democrației, complet contrare principiilor umanismului și construcției unui stat constituțional... Dacă, înainte de complicațiile din Nagorno-Karabah, ar fi fost luate măsurile necesare, în primul rând de către cea mai înaltă conducere politică a partidului țării, astăzi nu am observa acțiunea militară care a fost întreprinsă în noaptea de 19 spre 20 ianuarie 1990 și care s-a soldat cu victime umane...Toți cei implicați în această tragedie trebuie pedepsiți”. La 20 noiembrie a aceluiași an, la o sesiune a Mejlisului Suprem al Republicii Autonome Nahicevan, Liderul Național Heydar Aliyev a calificat tragedia din ianuarie ca o încălcare a drepturilor suverane ale poporului azerbaidjan: “Cred că tragedia care a avut loc în perioada 19-20 ianuarie este atât rezultatul marii vinovății a conducerii politice a Uniunii Sovietice, Gorbaciov, fapt care rezultă din înclinațiile sale dictatoriale, cât și rezultatul trădării și criminalității liderilor din Azerbaidjan împotriva poporului.”

La 29 martie 1994, la inițiativa liderului național Heydar Aliyev, tragedia din 20 ianuarie a primit pentru prima dată o evaluare politică și juridică la nivelul celui mai înalt organism legislativ - Milli Mejlis. Această rezoluție a Milli Mejlis spunea: „Să fie considerată intrarea forțelor armate sovietice la 20 ianuarie 1990 în orașul Baku și în unele regiuni ale republicii o suprimare a mișcării de eliberare națională în creștere din Azerbaidjan, zdrobind credința și voința oamenilor care s-au răzvrătit cu ideea creării unui stat democratic, suveran dar și o umilire a demnității naționale, demonstrarea puterii mașinii militare sovietice pentru orice popor care s-a alăturat acestei căi și ca urmare a acestei nemiloase distrugeri a persoanelor neînarmate care au ieșit în stradă pentru a apăra adevărul și justiția, agresiunea armată și crima de către regimul comunist totalitar împotriva poporului azerbaidjan.”

Raportul Human Rights Watch privind "Ianuarie Negru în Azerbaidjan" a declarat: „Într-adevăr, violența folosită de armata sovietică în noaptea de 19-20 ianuarie a fost atât de disproporționată față de rezistența opusa de azerbaidjeni, astfel încât a constituit un exercițiu de represiune colectivă”.

Chiar dacă poporul azerbaidjan a suferit pierderi mari în urma tragediei din 20 ianuarie 1990, mândria și demnitatea sa au rămas neclintite. “Ianuarie Negru” a reprezentat un punct de cotitură în istoria Azerbaidjanului și s-a dovedit a fi o manifestare vie a vitejiei și a determinării poporului său de a-și apăra identitatea națională. Pentru a comemora azerbaidjenii care și-au pierdut eroic viața în această tragedie, în cel mai înalt punct al capitalei Baku a fost inaugurată "Aleea martirilor". Oamenii din întreaga țară viziteaza aleea pentru a aduce un omagiu victimelor acelor evenimente, care au deschis drumul spre independența și prosperitatea Republicii Azerbaidjan de astăzi.

Anual, pe 20 ianuarie memoria martirilor din 20 ianuarie este onorată cu un minut de reculegere pe teritoriul Azerbaidjanului - se aud claxoane de pe nave, mașini și tenuri, iar steagurile statului sunt coborâte în bernă în semn de doliu.

Dr. Huseyn N. Najafov,

Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar

a Republicii Azerbaidjan în România

https://www.agerpres.ro/ots/2021/01/20/ianuarie-negru-calea-care-duce-la-independenta--643004