Adevărul despre evenimentele de la Sumgait din 1988

Marele scriitor francez Honore de Balzac a spus: „Adevărul este ca o băutură amară, neplăcută gustului, dar restabilind sănătatea”.

Oamenilor nu le place întotdeauna să audă adevărul, dar dintr-un anumit motiv, toată lumea vrea să fie tratată cu adevăr și dreptate.

Anul acesta se împlinesc 33 de ani de la infamele evenimente din Sumgait, și în toți acești ani, Armenia și forțele pro-armene, denaturând faptele, nu încetează să le prezinte ca un act de pogrom comis de partea azerbaidjană, încercând astfel să justifice politica lor separatistă și agresivă împotriva Azerbaidjanului, precum și genocidul poporului azerbaidjan.

Evenimentele de la Sumgait sunt considerate punctul de plecare al începutului agresiunii armene, transformându-se ușor în acțiuni militare și crime anti-umane împotriva civililor din Azerbaidjan.

Aceste evenimente au devenit o armă de informare în mâinile separatiștilor armeni, îndreptate împotriva Azerbaidjanului. Partea armeană, bazându-se pe propriile invenții, continuă să acopere în mod fals evenimentele din Sumgait, refuzând categoric să accepte faptele incontestabile care demonstrează că actul de pogrom a fost organizat chiar de armeni, care au sacrificat vieți umane în numele realizării scopurilor lor murdare.

Evenimentele sângeroase din Sumgait au devenit parte a unei provocări profund gândite și atent planificate împotriva Azerbaidjanului. Ancheta evenimentelor de la Sumgait, desfășurată de Parchetul General al URSS, a relevat mulți autori și complici ai pogromurilor care au avut loc și a stabilit numărul total de victime, care se ridica la 32 de persoane, inclusiv 6 azerbaidjeni.

S-au adunat dovezi și numeroase mărturii ale armenilor din Sumgait despre principalul instigator al evenimentelor – etnicul armean Eduard Grigoryan, care a fost urmărit penal, și asta doar pentru că participarea sa la aceste pogromuri nu a putut fi ascunsă.

Alți provocatori armeni, care au participat și ei la revolte, au scăpat de pedeapsă.De asemenea, aceștia nu au luat în considerare mărturia victimelor, care au afirmat că printre cei care au atacat casele armenilor se numără armeni din Karabah.

Armeanul E.Grigoryan, care a condus marșul împotriva armenilor și care a ucis personal șase oameni și a violat trei persoane de naționalitate armeană, a fost condamnat de o instanță sovietică la 12 ani de închisoare și ulterior a fost transferat pentru a-și executa pedeapsa în Armenia, de unde a fost eliberat în scurt timp.

Faptele care puteau arunca o lumină asupra adevăratei situații au fost pur și simplu eliminate din caz, iar ancheta în sine și procesele au fost oprite deja în decembrie 1988, fără a oferi o evaluare juridică obiectivă a acestor evenimente.

Se pare că anchetatorilor și judecătorilor nu li s-a permis să evalueze dovezile în mod echitabil, întrucât o evaluare veridică nu ar fi îndeplinit obiectivele autorităților superioare și ar putea expune complet asasinii de rang înalt ai evenimentelor de la Sumgait.

O altă dovadă că evenimentele de la Sumgait au fost o provocare deliberată este faptul că armenii au început să părăsească orașul la sfârșitul lunii ianuarie și începutul lunii februarie 1988, retrăgând în avans banii de la băncile de economii.

Au existat martori care au susținut că, înainte de a-și părăsi casele, armenii le-au golit și au provocat incendii pentru a crește în mod artificial amploarea infracțiunilor comise în Sumgait și, ulterior, a învinui azerbaidjenii pentru tot.

În plus, persoane neidentificate au înregistrat revoltele de-a lungul întregului traseu al pogromiștilor. Filmările au fost transmise rapid către canalele TV occidentale influențate de lobby-ul armean. Nu există nicio îndoială că persoanele care filmau erau la curent cu planurile și rutele celor care au atacat armenii.

Informațiile despre victimele armene ale pogromurilor au fost reproduse instantaneu în toată lumea de jurnaliștii armeni care sosiseră în avans în Sumgait și se așteptau să înceapă pogromurile, încercând astfel să prezinte azerbaidjenii pașnici în persoana unor barbari.

Dezvoltarea evenimentelor care au precedat și urmat pogromurile din Sumgait demonstrează în mod clar că toate acestea erau verigi din același lanț care se încadrau într-un plan sinistru comun, care a constat în respingerea regiunii Azerbaidjanului, Nagorno-Karabah și transferul acesteia către Armenia. Acest film trucat se învârte deja de peste treizeci de ani, încercând să câștige pretențiile ideologice teritoriale naziste ale Armeniei asupra Azerbaidjanului.

Evenimentele ulterioare au arătat că beneficiarii evenimentelor de la Sumgait erau naționaliștii armeni și liderii separatiștilor din Karabah, care au ajuns la putere în Armenia în valul sângeros al confruntării interetnice.

În acest scop, activiștii din organizația Dashnaktsutyun care au preluat controlul asupra minții publicului armean, de la sfârșitul anilor 1980, au început expulzarea forțată a azerbaidjenilor din zonele lor de reședință  istorică compactă din Republica Sovietică Socialistă Armenească de atunci. Acest lucru a fost făcut pentru a preveni o posibilă contra-cerere a părții azerbaidjene, care ar fi putut fi prezentată ca răspuns la revendicările armenești în ceea ce privește Nagorno-Karabahul.

Trebuie subliniat faptul că fitilul de dușmănie și agresivitate din partea armenilor, care a pus platforma pentru contracararea lor ulterioară împotriva azerbaidjenilor, a fost aprins încă la sfârșitul anului 1987 – începutul anului 1988, când a izbucnit tragedia din regiunile Gugark, Meghri și Kafan din RSS Armenească, în urma cărora zeci de azerbaidjeni nevinovați au fost uciși brutal de către armeni. Bineînțeles, după ce s-a întâlnit față în față cu o iminentă amenințare de moarte, populația azerbaidjană pașnică care locuia acolo a fost forțată să-și părăsească casele și să devină refugiați.

Este evident că organizatorii expulzării forțate a azerbaidjenilor din Armenia, care au început să ajungă în număr mare în Azerbaidjan, în mare măsură în Sumgait, au înțeles ce indignare publică și fond emoțional ar provoca acest lucru în oraș. Și în acest context, naționaliștii armeni, adunând o parte din deputații de naționalitate armeană din consiliul regional al Regiunii Autonome Nagorno-Karabah din cadrul SSR Azerbaidjan, la 20 februarie 1988, au făcut o petiție pentru „reunificare”. Iar pe 22 februarie 1988, încă doi azerbaidjeni au fost uciși în Nagorno-Karabah, devenind primele victime ale agresiunii armenești pe teritoriul RSS Azerbaidjan.

Cu toate acestea, chiar dacă s-au dat hotărâri judecătorești cu privire la evenimentele de la Sumgait, autorii crimelor repetate fără precedent împotriva poporului azerbaidjan rămân nepedepsiți. În acest sens, demascarea infracțiunilor împotriva poporului azerbaidjan și cenzura internațională a acestora va deveni punctul care va pune capăt șirului de minciuni care dau naștere la noi minciuni.

Răspândirea adevărului despre esența inumană a agresiunii Armeniei împotriva Azerbaidjanului, bazată pe ideologia nazistă a tseghakronismuluilui Nzhdeh Garegin, poate salva regiunea noastră de o eventuală repetare a acestui gen de tragedii în viitor.

În concluzie, aș dori să remarc faptul că numai după venirea la putere a Liderului Național al poporului azerbaidjan, Heydar Aliyev, a fost posibil să se facă lumină asupra informațiilor despre ceea ce s-a întâmplat în Sumgait, pe care aparatul fals de propagandă armean a încercat să le distorsioneze în toate modurile posibile.

În comunitatea mondială au început să apară informații asupra faptului că evenimentele de la Sumgait au fost o provocare armeană. Odată cu aceasta, la inițiativa Președintelui Republicii Azerbaidjan, domnul Ilham Aliyev, au fost reluate investigațiile asupra evenimentelor de la Sumgait, care au  confirmat că forțele pro-armene, naționaliștii armeni reprezentați în conducerea sovietică, erau criminalii și organizatorii atrocităților și atacurilor.

Dr. Huseyn N. Najafov,

Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar

al Republicii Azerbaidjan în România

https://ultima-ora.ro/adevarul-despre-evenimentele-de-la-sumgait-din-1988/